Îmi place să revin în locurile în care mi-a plăcut să fiu pentru prima dată. Nu locurile, nu lucrurile, nu întâmplările, ci oamenii sunt aceia care mă pun pe drumuri. Așa cum spuneam și publicului bârlădean, sunt oameni pentru care te trezești noaptea din somn și pleci. Colindând țara în lung și-n lat, am descoperit câțiva astfel de oameni, statornici, devotați, credincioși, încăpățânați în a face lucrul bun și, nu în ultimul rând, patrioți. Patrioți adevărați, nu din aceia de duzină, de care ne-am cam săturat. Sunt oameni care se jertfesc, care își neglijează propria viață, dându-se cu totul unei cauze: naționale, culturale, artistice. Un astfel de om și jumătate (chit că după înfățișare e numai jumătate) am întâlnit și anul trecut (aprilie 2013) la Bârlad: domnișoara Geta Modiga, cea care „păstorește” Centrul Mihai Eminescu, o instituție unică în țară în felul ei, constituită pe baza colecției adunate timp de 30 de ani de un alt pasionat, regretatul doctor bârlădean Teodorescu, într-o clădire cum nu se putea mai adecvată, veche de peste 140 de ani, renovată, fostă Școală Normală înființată la inițiativa profesorului Ioan Popescu. Acești oameni au dorit să lase o moștenire culturală concitadinilor lor, și-au sacrificat timpul, banii și câte altele rămase neștiute pentru ca noi, astăzi, să fim mai buni, mai culți, mai școliți... Prea adeseori îi uităm și prea adeseori uităm că avem o datorie morală față de jertfa lor. Noroc că și astăzi se mai găsesc oameni cu vocația sacrificiului. Se mai naște câte o „Ană” (farmacist Ana Sârbu, care duce mai departe efortul doctorului Teodorescu), o „Getă” ba ici, ba dincoace, astfel încât „avuția” noastră spirituală să nu piară. Problema e ce facem noi pentru acești oameni. Îi susținem suficient, îi aplaudăm, îi încurajăm, măcar atât cât să nu-și piardă motivația? De ce să nu recunosc, respectul pe care i-l port domnișoarei Modiga m-a determinat să iau pentru a doua oară drumul Bârladului, dar și faptul că acolo, la Centrul Mihai Eminescu se petrec lucruri frumoase, că există un public avid de cultură și care mă primise frumos cu un an înainte.
M-am bucurat să mă aflu din nou în mijlocul lor, într-un spațiu elegant care găzduia, ca și data trecută, o expoziție de pictură. Cu seriozitatea care o caracterizează, Geta arajase lucrurile, într-un timp foarte scurt, astfel încât lansarea să fie o reușită, ceea ce s-a și întâmplat. Au vorbit frumos despre carte: Geta Modiga, profesorul și poetul Petruș Andrei și profesoara și scriitoarea Roxana Galan. Le mulțumesc pentru a-și fi dăruit din timpul, inteligența și sufletul lor unei astfel de „cauze”. Iată oamenii! Care dăruiesc fără să aștepte la schimb. Scriitoarea Dorina Stoica, precum bărbierul care mai întâi te săpunește, apoi te rade, după ce mi-a dăruit un frumos buchet de flori, m-a certat „cu dragoste creștinească” pentru că n-am mai dat un semn de viață cam demult. Are dreptate Dorina, doar că eu mă risipesc în multe direcții și, ca să-mi ajungă timpul, trebuie să mă zgârcesc uneori la timpul alocat prietenilor. Am un serviciu din care mă întrețin (scrisul e doar o pasiune mai degrabă costisitoare, decât aducătoare de venituri), un copil de care trebuie să mă îngrijesc, am de scris, de citit, de colindat, de rugat, de... dormit, fie și numai cele 4-5 ore pe noapte pe care mi le permit în ultima vreme. Zice că m-a iertat, dar să nu se mai întâmple. Am asigurat-o că se va mai întâmpla!
Domnul Dumitru Olaru mi-a dăruit o poezie, cu dedicație, pe care ne-a și recitat-o, din care voi reda numai un fragment: „Ca romanul s-aibă preț/ Și să circule prin țară/ Cu-o viteză colosală/ Vrea să-l pună pe rulmenți” (A propos de celebrii rulmenți de Bârlad, deși nu știu cât vor mai fi de celebri, înțeleg că fabrica e pe punctul de a-și da duhul).
Lansarea s-a încheiat, ca de obicei, cu acordarea de autografe celor care au dorit să aibă cartea. O surpriză frumoasă am avut-o ieri de la domnul avocat Ioan Ciobanu care deja o citise și m-a sunat să îmi spună cât de mult l-a impresionat, mai ales că nu se aștepta. Că, zice dumnealui, cu maximă sinceritate: „Am pornit de la prejudecata că ce poate să scrie o doamnă drăguță din Slobozia, ca să mă impresioneze pe mine care am o vârstă și am citit ceva la viața mea?” Mă bucur că i-am dat prejudecata peste cap și că, la finalul cărții, „Lacrima aceea care se scurgea din ochii lui David, am regăsit-o și în colțul ochiului meu.” Pentru astfel de mărturisiri, ar merita să dorm și numai 2-3 ore pe noapte, doar inspirație să fie ca să scriu!
În final, am mai schimbat impresii cu Geta, cu Dorina, cu Liliana și cu Maria Iordache căreia îi mulțumesc că m-a însoțit și pentru fotografii. Mulțumesc, de asemnea, domnișoarei Geta Modiga, vorbitorilor, publicului prezent, celor care au achiziționat cartea și celor care au citit-o sau o vor citi! Așa cum le spuneam, dacă doriți să mă cunoașteți, căutați-mă în carte! Să-mi spuneți și mie peste ce-ați dat!